Da, fericirea chiar are chipul tău.

Ca orice femeie, la un anumit moment al vieții mele m-am intrebat dacă acel prinț fermecător cu calul lui alb chiar există (pentru mine, căci despre mine e vorba, cel puțin în postarea asta). Eu una, recunosc cu mâna pe inimă că al meu prinț există. Nu are el cal alb, dar de fermecat m-a fermecat din prima clipă.  Și nu încetează să o facă nici acum, după aproape 3 ani de relație, 3 ani în care singurele lacrimi pe care le-am vărsat din cauza lui au fost de fericire, de poate prea multă iubire și de împlinire sufletească, pentru că astea sunt sentimentele care descriu perfect relația noastră. A! Și ar mai fi niște lacrimi: cele cauzate de prea mult râs! Da, doamnelor, Făt Frumos nu ar trebui să fie numai fermecător ci ar trebui să aiba simțul ăla al umorului care să te facă să te tăvălești pe jos de râs, care în momentul în care a rostit ceva funny să ți se pară  că e cel mai tare banc ever ( bine, o să ți se pară cel mai tare oricum ca deh, e Prince Charming). 
Și știți ce mai e mișto la prinții aștia reali? Că îți spulberă orice gand negativ asupra viitorului doar cu un zâmbet. A zâmbit și pac!! Toate grijile s-au dus inapoi, la mama lor acasă. Dacă mai apucă sa mai deschidă și gura să mai zică ceva, deja viitorul sună mult mai bine decat ne-am fi putut imagina vreodată, cu ponei din ăia roz și tot tacâmul!
Dap, this is my kind of love. Tot ceea ce mi-am dorit vreodata. Și poate pentru că nu mi-am dorit mașini, bijuterii, călătorii sau lucruri care se pot cumpăra cu bani, am reușit să obțin jackpot-ul.
Poate sună a laudă dar sunt convinsă că acelea dintre voi ce citesc rândurile astea și au un print se regăsesc în totalitate în sentimentele și în trăirile din spatele cuvintelor astora negre scrise pe alb.

Și în încheiere, îi scriu lui câteva rânduri prin care îl rog, din tot sufletul, să nu se emotioneze prea tare, deși știu că o va face și îi mulțumesc pentru răbdare, pentru curajul de a mă iubi așa cum o face pentru susținerea lui neconditionata și pentru că mi-a demonstrat că următorul pasaj e cât se poate de real și de corect, așa cum m-a "asigurat" că o să fie:

"O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie...Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori , te obisnuiesti greu , la inceput, sa-ti placa femeia fara de care, mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca sti ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial sa o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma, te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate, si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma." Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi.

O da! Iubirea reală e way better than cea din romanele siropoase de dragoste!

Love, 

S.